Charlottenburg, 5 februarie 1874

Prea stimate Domn,

Vă multămesc din inimă pentru perspectiva unei eventuale numiri a umilei mele persoane în mult-grăitoarea calitate de profesor de filozofie. Cred însă că o atare propunere, pentru mine de altfel îndeajuns de măgulitoare si în acord cu întreaga mea aplecare firească, pare să fie venită totusi, în lumina constiintei de mine, prea devreme. Formalitatea unui titlu academic ar fi, pentru moment, piedica cea mai mică si cea mai usor de trecut; dar este aceasta, si singura? Am eu dreptul, fără un plan didactic precis, pe care să-l fi prelucrat în întregime, să-mi asum, la anii mei, riscul unei astfel de sarcini?

O docentă liberă, deci privată, având în vedere prelegeri asupra unui domeniu strict determinat al filozofiei, cum ar fi de pildă abordarea specială a filozofiei kantiene sau schopenhaueriene, asa cum se găsesc ele în scrierile respective, as fi îndrăznit să primesc, căci [în astfel de cazuri] nu se poate depăsi decât cu putin textul, iar [prelegerea] depinde mai mult de redarea fidelă si clară a celor stiute decât de prelucrarea extensivă a sistemelor respective. Dar pentru a reda filozofia schopenhaueriană astfel încât să formeze un curs complet, cum prescrie de altfel autorul însusi, se cer cunostinte pentru care ar trebui neapărat să mă pregătesc în mod special, îndeosebi de stiintele naturii, de antropologie.

Încă ceva, Kant mi-a căzut în mână relativ târziu, Schopenhauer de asemenea. Ce-i drept, îmi sunt familiari, însă renasterea intuitivă a gândirii lor în mintea mea, cu mirosul specific de pământ proaspăt al propriului meu suflet, nu s-a desăvârsit încă. La Viena, am stat sub influenta nefastă a filozofiei lui Herbart, care prin natura ei te dispensează de studiul lui Kant. În această prelucrare a notiunilor s-a prelucrat însusi intelectul meu ca o notiune herbartiană, până la tocire. Când însă, după o strunjire si o răsucire de luni de zile, Zimmermann ajunse la concluzia că ar exista într-adevăr un suflet, dar că acesta ar fi un atom, am aruncat indignat caietul meu de note la dracu, si nu m-am mai dus la cursuri. Ce-i drept, dacă nu aveam mărginirea de student, atunci probabil că numitul domn nu mi-ar fi apărut drept culme a oricărei întelepciuni posibile. Am fost însă victima temporară a imaginii mele exagerate despre valoarea unui profesor universitar.

Mă reîntorc la subiectul meu. Metafizica schopenhaueriană este corectă atunci când împarte lumea în vointă si reprezentare. Lucrul în sine, întrucât nu poate fi cercetat nici prin perceptie interioară nici prin una exterioară, trebuie lăsat în pace. Însusi Schopenhauer nu găseste pentru această expresie decât aceea a imposibilitătii exprimării, anume Nimic, unul relativ, ce-i drept, dar totusi nu altceva decât nimic. Cât priveste temeiul eventualelor prelegeri as fi deci împăcat cu mine; când mă gândesc însă la elaborarea lor, trebuie să mărturisesc că îmi lipsesc cunostintele cu care ar trebui să încep, cele de stiinte naturale, în special [de] antropologie. Din punct de vedere personal, lucrul acesta e motivat. Nu m-am gândit niciodată la posibilitatea unei eventuale numiri ca profesor de această stiintă si n-am început cum ar fi trebuit să înceapă un viitor profesor, ci am atacat lucrurile mai ales în acel punct în care, potrivit materiei lui, sistemul mi se părea prea putin elaborat. Filozofia dreptului, a statului si a istoriei sunt numai indicate la Schopenhauer, si totusi cheia pentru justa lor întemeiere e cuprinsă neîndoielnic în metafizica sa. `O ¤ndrwpoj zéon politicŇn spunea încă Aristotel, si dintre antici fiecare era cel putin un om politic teoritician, căci nu trebuie să lasi nedeslusit ceea ce prezintă în cel mai înalt grad interes practic, cu toate că prin aceasta n-ar trebui în nici un caz să se înteleagă că aceste discipline s-ar putea întrebuinta la apoteoza temelor mentionate. Cred că am găsit acum solutia problemelor respective, grupând conceptiile si sistemele demonstrative (doveditoare) care însotesc fiecare fază a evolutiei în antinomii vizând atemporalul din istorie, drept si politică, dar nu în sensul evolutiei hegeliene a ideii. Căci la Hegel gândire si fiintă sunt identice – aici nu. Interesul practic pentru patria noastră ar consta, cred, în înlăturarea teoretică a oricărei îndreptătiri pentru importul necritic de institutii străine, care nu sunt altceva decât organizatii specifice ale societătii omenesti în lupta pentru existentă, care pot fi deci preluate în principiile lor generale, dar a căror cazuistică trebuie să rezulte în mod empiric din relatiile dintre popor si tară [teritoriu]. Nu mă pot pronunta acum mai pe larg asupra acestui subiect, el mi-a ocupat însă cea mai mare parte din cugetarea proprie si din studii, asa că până acum n-am respectat în fixarea temelor mele o succesiune de tip didactic.

Ar trebui deci să studiez mai întâi anatomia si fiziologia, cel putin timp de un semestru, ca să stiu atât cât rezonabil se cuvine ca prolegomene ale filozofiei.

Acestea sunt temerile mele. Căci directia noastră se caracterizează printr-o constiinciozitate care nu se multumeste cu îndeplinirea doar exterioară a ceea ce se cere să reprezinti. Un titlu de doctor m-ar aranja într-adevăr cu lumea si cu ordinea ei legală, nu si cu mine însumi, care deocamdată nu mă multumeste, nu. Tocmai această împrejurare concretă mi-a arătat limpede seriozitatea sarcinii mele, iar ideea foloaselor ce mi s-ar putea oferi pe această cale nu e mai puternică decât constiinta datoriei. Iată de ce as cere timp. Cât, depinde iarăsi de mijloacele mele.

Ajung acum la aceste mijloace, care numai demne de invidiat nu sunt; adică nu sunt nicidecum nemultumit de ele, dar îmi impun unele îngrădiri, si as putea să devin nemultumit. De acasă am putin de asteptat, în prezent aproape ca si nimic, iar, după cum stiti: primum vivere, deinde philosophari. Din acest punct de vedere si nu din impuls propriu ar fi trebuit să-mi iau doctoratul în cursul acestui semestru sau la începutul celui viitor, pentru a obtine un locsor, panem et circenses de la stat. Mi s-a oferit însă o ocazie să mă pot dedica liber cel putin încă un an studiilor mele, si anume prin faptul că sunt legat, ce-i drept foarte indirect, de o institutie subordonată Ministerului afacerilor noastre externe. Si dacă într-adevăr conducerea învătământului nostru va fi încredintată vreunui membru al directiei critice, atunci as ruga deocamdată să mi se acorde un ajutor de alt gen, care mi-ar putea reda un timp si un răgaz pe care le-am pierdut sub actualul titular birocratic.

Aceasta este situatia. Depinde acum în ce măsură va putea fi schimbată.


Al dumneavoastră sincer devotat
Eminescu
(inapoi la scrisori)
pagina principalabiografieoperasinteze criticemarturiibibliografie