ION NEGOITESCU: Poezia lui Eminescu

"Civilizatiile, a caror trecere o cânta Eminescu în Memento mori, sunt jocul cel mai fastuos al operei lui si fara îndoiala cea mai mare constructie lirica a literaturii noastre. Prin descrierile de peisaje si monumente, prin înflorire si declin, curge fluviul lirismului cu ape grele, când lenese, când înspumate si în monotonia magica a versurilor, în abundenta lor succesiune, dospeste "conceptia" eminesciana, ideea filozofica, ce de asta data nu altereaza poezia, lasând-o sa se umple de sevele amare ale tonului si sa fie cotropita de viziuni. O conceptie care uneste idealismul lui Hegel, reconstituitor al spiritului, al gândirii în istorie, cu pesimismul lui Schopenhauer, de ruinare a istoriei, subminata de raul orb ce o mâna. Când ideea nu este însa filozofica, ci poetica, ea straluceste dintr-o data de reflexe, ca în primele strofe ale poemului, unde inspiratia, facultatea imaginativa se circumscriu metaforic, într-o priveliste de ape sacre, de maluri cu dumbravi de laur verde, cu lunci de chiparosi, unde rasuna mereu cântecul tristetii, tarâm locuit de sfinti în haine de lumina si peste care domneste frumosul înger al mortii, cu aripile lui negre. E si tarâmul somnului, al basmului "posomorât", sorgintea spiritului, a timpului istoric: un templu cu arcuri negre, cu stâlpi ce urca spre stele. "Diorama" se naste, asadar, în somnul creator, poetul fiind cu sete

Imbatat de-un cântec vecinic, îndragit de-o sfânta raza...
(IV, 110)

ignorând durerile vietii (va descoperi însa pe cele ale istoriei, ale spiritului în ruina, ale misterului lumii) si setos de "dulceata" pe care o dau visul si uitarea, vestmântul poeziei peste raul nepieritor."

 

<<(înapoi la Sinteze critice)
pagina principalabiografieoperamarturiiscrisoribibliografie