ROMUL MUNTEANU: Eminescu si eternitatea discursului liric

Astazi a devenit de multa vreme un loc comun faptul ca o data cu teatrul lui Caragiale, povestirile lui Creanga si poeziile lui Eminescu literatura româna a intrat pentru prima data în circuitul larg al valorilor culturii universale. Trei tipuri de discurs literar care apartin unor genuri si curente diferite se sincronizeaza astfel într-o maniera sau alta cu modul de scriitura din acea vreme.

Este adevarat ca în momentul în care Eminescu deschidea itinerarul poeziei românesti spre universalitate, literatura romantica din primele arii de cultura în care se configurase reprezenta un fenomen artistic clasat, discursul romantic fiind puternic concurat de alte tipuri de enunturi lirice. Dar nu se poate trece cu vederea faptul ca itinerarul poeziei romantice, începând cu Byron, Shelley si Novalis si ajungând pâna la Hugo, Heine, Lenau, Charles Cros si Eminescu nu a avut niciodata un caracter unilinear. Retorica exterioara, prezenta uneori în forme socante la Byron si Hugo, trece aproape pe neobservate printr-un complex proces de interiorizare. Scenariul epic de largi proportii, evident la Byron, Shelley si Hugo, se subtiaza sensibil la Novalis, Heine si Lenau, discursul liric capatând puritatea unui enunt poetic etern, care depaseste tiparele uzate ale unui anumit curent literar.

In acest context, poezia eminesciana se defineste ca o expresie specifica a modului de creatie tipic ultimului mare scriitor romantic european. Este adevarat ca, o data cu opera sa, romantismul intra în faza sa finala si în sud-estul Europei. Semnificativ ramâne însa faptul ca poezia eminesciana nu are nimic din arsenalul artistic caracteristic unei arte epigonice.

De câte ori se face observatia ca poezia lui Eminescu se înscrie în timp o data cu aceea a unor poeti ca Charles Cros, Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Mallarmé si Leconte de Lisle, care fixeaza tiparele atât de diverse ale discursului poetic modern, de atâtea ori se creeaza impresia ca romantismul întârziat al lui Eminescu îl situeaza la marginea fenomenelor înnoitoare din domeniul liricii. Or, evolutia enuntului poetic eminescian este de asa natura, încât opera sa, fara a iesi din cadrul general al romantismului, are aceeasi puritate a versului, aceeasi rezonanta muzicala interioara, aceeasi capacitate de plasticizare a unei viziuni coerente despre lume, pe care o întâlnim la unii dintre contemporanii sai, considerati ca niste forte novatoare de prima importanta. Eminescu nu submineaza arta romantica prin parodie, în maniera lui Lautréamont. El revitalizeaza discursul literar romantic, dându-i anumite valente eterne, care-l fac sa nu fie desuet, indiferent cu care dintre contemporanii sai ar fi comparat.

Talmaciti în româneste, dar cititi si în original, contemporanii lui Eminescu din categoria celor ce anunta spiritul modern, se înscriu în aceeasi imensa matca stilistica ce anunTa trecerea de la romantism spre poezia simbolista.

Un fragment din Saracii la biserica de Rimbaud suna astfel:

Printre banci de stejar în colt s-au ghemuit,
Ce calduta-i duhoarea suflând; privirea joasa
Se-ndreapta spre corul ce curge maiestrit:
Sus, douazeci urla cu urlete pioase.

In Imparat si proletar întâlnim, si la Eminescu, acelasi gen de enunt poetic:

Pe banci de lemn, în scunda taverna mohorâta,
Unde patrunde ziua printre feresti murdare,
Pe lânga mese lunge statea posomorâta,
Cu fete-ntunecoase, o ceata pribegita,
Copii saraci si sceptici ai plebei proletare.

Dar analogiile de acest gen nu trebuie cantonate doar la tipul de discurs poetic în care putem, eventual, întâlni elemente informationale asemanatoare.

Pare sa fie atât de îndepartata reveria în stare de veghe, cultivata de Mallarmé, în comparatie cu reveria romantica prezenta la Eminescu?

O, visatoare, ca-n fertile
Delicii sa ma pot scalda,
Invata prin minciuni subtile
Sa-mi tii aripa-n mâna ta.
Racoare dulce de crepuscul
Adie-n orice zvâcnet, când,
Captiv, un fâlfâit minuscul
Impinge urarea-atât de blând.

                             (Alt evantai)

Invitatie eminesciana la iubire si reverie se defineste într-un context sentimental asemanator.

Lasa-ti lumea ta uitata,
Mi te da cu totul mie,
De ti-ai da viata toata,
Nime-n lume nu ne stie.

Vin’cu mine, rataceste
Pe carari cu cotituri,
Unde noapte se trezeste
Glasul vechilor paduri.

                             (Lasa-ti lumea)

Faptul ca poezie eminesciana nu se bazeaza pe un singur tip de enunt literar, lirismul sau luxuriant nu ni se pare socant nici atunci când îl raportam la versul mai sobru, cu efecte de surdina pe care îl cultiva Hérédia. Comparatia unei strofe din Viziunea lui Khem cu o strofa din Memento mori ni se pare foarte elocventa în acest sens.

Amiaza. Arde-albastrul sub razele cumplite,
Batrânul fluviu curge cu apa plumburie;
Lumina cade dreapta de la zenit pe glie
Si-acopera Egiptul cu straturi dogorite.

                             (Viziunea lui Khem)

Textul eminescian are desigur mai multe elemente care sustin feeria lirica, tonalitatea sa evoluând spre acorduri sumbre, în vreme ce la poetul francez domina viziunea solara.

Nilul misca valuri blonde pe câmpii cuprinsi de mauri,
Peste el cerul d-Egipet, desfacut în foc si aur,
Pe-a lui maluri galbui, sese, stuful creste din adânc,
Flori, giuvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare,
Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,
Alte rosii ca jaratic, alte-albastre ochi ce plâng.

                             (Memento mori)

Solitudinea, iubirea, spleenul, incitatia la viata dictata de erosul sublimat pot capata si la Eminescu si la Baudelaire unele accente asemanatoare.

Citeam pe-o carte veche,
Cu mii de negre gânduri,
Si literile-n rânduri,
Prinsese a juca
.......................................
Deodata la ureche-mi
Aud soptind copila...
Iar vântu-ntoarce fila
Cu negrele gândiri

                             (Lectura)

Ironia baudelairiana nu anuleaza efectul liric al revitalizarii spirituale prin dragoste.

Deseara ce vei spune, biet suflet solitar,
Tu, inima uscata pe vremuri, ce vei spune
Fiintei preafrumoase, preascumpe si preabune
Ai carei ochi deodata te-nvioara iar?

                             (Deseara ce vei spune...)

Dar s-ar putea crea, poate, impresia ca talmacirile românesti evolueaza adeseori în anumite tipare poetice, realizate de Eminescu. Vom cita acelasi fragment în original, pentru a sublinia cu si mai multa putere acelasi cadru erotizat, rezultat dintr-o interogatie ironica.

Que diras-tu ce soir, pauvre âme solitaire,
Que diras-tu mon coeur, coeur autrefois flétri,
A la très belle, à la très bonne, à la très chère,
Don le regard divin t’as soudain refleuri?

                             (Que diras-tu ce soir...)

Cele câteva fragmente pe care le-am citat din operele unor poeti atât de diferiti au rostul sa sugereze ca discursul poetic generat de marile teme care au traversat literatura din toate timpurile are în modul sau de structurare unele nuclee lirice capabile sa-i dea acele valente de universalitate, de încarcatura afectiva general-umana, spre care au aspirat întotdeauna marii scriitori.

Alaturarea acestor strofe mai urmarea, în acelasi timp, sa întareasca convingerea ca în vremea în care Rimbaud le cerea poetilor sa fie moderni, Eminescu raspundea unui asemenea deziderat prin mijloacele specifice ale artei sale. Noutatea discursului poetic eminescian, ca si specificitatea universului sau literar, nu rezulta din raportarea la Byron, Hugo, nici macar din comparatiile care se fac adeseori cu Heine sau cu Lenau. Modernitatea poeziei eminesciene ni se releva în întreaga sa amploare prin aceasta elementara tentativa de a-l supune la proba de foc, determinata de confruntarea cu acei contemporani care anuntau marea revolutie a poeziei, nu cu cei ce încheiau ultimele acorduri ale unui curent iesit pe neobservate din primul plan al devenirii literare.

Evident, nu se poate sustine ideea ca toate acele procedee ce tin de vechea recuzita romantica a primilor deschizatori de drumuri ar lipsi cu desavârsire din creatia eminesciana. Talentul de exceptie al poetului, ca si bunul sau gust, le atenueaza, iar ceea ce ni se pare ca reprezinta discursul liric etern, realizat de scriitorul român, se structureaza în asa fel, încât se poate spune si despre Eminescu, ca si despre alti mari scriitori, ca este un contemporan al tuturor timpurilor.

Când Eminescu a început sa devina el însusi, scriitori de dimensiuni locale ca Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, C. Bolliac, Andrei Muresanu etc. îsi consumasera de multa vreme experimentele pe planul poeziei romantice românesti. Meditatia pe marginile trecutului, gravat în timpul ce ruinele privite ca vestigii ale gloriei apuse, evaziunea exotica în spatiul poetic oriental, dialogul straniu cu umbrele mortilor, lacrimarea facila provocata de esecul sentimental constituiau de multa vreme clisee de domeniul evidentei pe care poetii minori le demonetizasera total prin excesul de întrebuintare.

Eminescu a stiut sa evite cu abilitate, chiar la început, unele clisee de acest gen. A ramas însa tributar altora, care înscriu demersul sau poetic initial pe un plan eclectic indecidabil. Versul cantabil de derivatie populara (De-ai fi draga zefir dulce / Care duce) se asociaza cu tipul de imagini de sorginte baroca, menita sa sugereze fugitivul, conventionalismul sentimental de pastorala clasica.

Ca Eol ce Zboara prin valuri si tipa
Fugarul usor
Necheaza, s-arunca de spinteca-n aripa
Al negurei fior.

                             (O calarie în zori)

Mitologia si istoria, sintagmele folclorice si erosul, natura filtrata printr-o stare sufleteasca anumita reprezinta modalitatile prin care Eminescu se înscria cu primele sale acorduri lirice în peisajul romantic al poeziei românesti de odinioara.

Poetul debuteaza astfel sub semnul "visarilor juniei". El cauta o "dulce linistire", situata cu precadere "în visuri fericite". Pentru Eminescu, lumea este la început un imens spectacol misterios. Ea "parea o cifra", cum va spune poetul în una din operele sale postume. Dar pâna când "inima lumilor", "masina lumei", "lumea gândirii" sau "cartea lumei" nu se deschid pentru constiinta poetului însetat de cunoastere, starea dominanta prin care sunt percepute dimensiunile realului este visul în stare de veghe. Eminescu este, fara îndoiala, un poet al privirii. Dar între el si "lumea de piatra" apar tot felul de obstacole care opacizeaza "oglinzile lumei". Când între eul receptor al scriitorului si "bolta lumii" nu se interpun nici un fel de obstacole ale privirii ca "munti de neguri", "neguri de argint", "gene de nor", "Insetata lor viata prin ceata", Eminescu devine un poet al privirii neiertatoare. Când poetul vede visul ce se destrama, realitatea apare oribila si necesitatea voalarii elementelor referentiale, ostile visului luminos, se împlineste cu ajutorul poeziei.

Am vazut fata ta pala de o bolnava betie,
Buza ta învinetita de-al coruptiei muscat,
Si-am zvârlit asupra-ti, crudo, valul alb de poezie
Si paloarei tale raza inocentei eu i-am dat.

                             (Venere si Madona)

La Eminescu, poezia va pastra în permanenta aceasta dubla functie de valorizare a unei realitati date sau de ridicare violenta a mastilor care acopera un "adânc necunoscut", "o viata nebuna" sau "chaosul uitarii". Atâta vreme cât "lumea închipuirii" nu este înca amenintata de "spaima înghetata", de "gemândul uragan", visul eminescian pastreaza culori îmbietoare, tonalitati deschise.

In poezia sa capata o frecventa semnificativa enunturi ca "vise de-amar", "vis de tainic dor", "vom visa un vis ferice", "ca visul pe-un copil" etc. Când apare însa ipostaza poetului cu "Sufletu-n ruina", cu "Capu-mi pustiu cu furtune", când iarasi lumea este definita prin cuvinte-simboluri, ce trimit la "deserturi" sau la "pustiuri", atunci receptorul lumii ca vis constata ca se izbeste de "un vis searbad", ca sufletul sau este amenintat de "vise rebele", iar visele se aseamana cu o pasare "ce îsi muia aripa-n amar".

Din momentul în care relatia dintre constiinta poetului si starea lumii ca iluzie se destrama, Eminescu începe sa dea creatiei sale un suport existential tragic. Schimbarea aceasta de viziune asupra lumii apare chiar în unele poezii din 1868, cum este Amorul unei marmore. Ea înregistreaza formularea cea mai transanta în Mortua est(1871). Dereglarea intensa a simturilor pentru a deveni poet, pe care o preconizase Rimbaud în una din paginile sale menite sa dea o alta turnura literaturii, capata la Eminescu caracterul unui enunt tragic fara iesire. Retragerea poetului conditiei umane tragice în vidul existential devine foarte evidenta.

A fi? Nebunie si trista si goala;
Urechea te minte, si ochiul te-nsala;
Ce-un secol ne zice, ceilalti o dezic
Decât un vis searbad, mai bine nimic."

                             (Mortua est)

Eminescu devine astfel poetul situatiilor-limita. Viata, moartea, iubirea, istoria, spectacolul civilizatiilor ce se schimba, evenimentul de ordin politic sau social etc., totul este convertit într-un semnificant al conditiei umane proiectate pe fundalul unui final tragic.

Poetul care percepuse "lumea senina" descopera acum si reversul, proiectat pe un plan interior, "lumea-mi neagra". Alteori, extensia de sens duce la imagini impregnate de un puternic pesimism liric si negator de genul "O racla mare-i lumea" sau "într-o lume de cadavre".

Schimbarea modului de perceptie a lumii determina si modificarea reactiilor afective fata de aceasta. De la "doina întristata", "tristul zgomot", "muzica trista", "cântec trist", Eminescu ajunge la un limbaj afectiv dominat de "dulce jale", "marea-i de mâhnire", "durerea lor nemarginita". Intensitatea acestui mod angoasant de traire a realitatii determina configurarea unor asociatii paradoxale de sentimente ca "bucurie-trista", "duioase dureri", "dulcea patimei durere", "dulce si fermecatoare jale". Starea aceasta de "Weltschmerz", pe care am întâlnit-o pentru prima data la sturmerii germani, este proiectata de Eminescu pe ample dimensiuni ("durerea lor nemarginita" sau "cumplita mea durere"). Ea capata în acelasi timp o rezonanta care indica prin cele mai diverse tipuri de enunt zonele cele mai profunde ale constiintei sau pur si simplu notiunea de adâncime. In marele haos, conceput de poetul român în cele mai diverse maniere, totul este cu putinta. In acest context, variabilele adâncului intra în aliante simbolice foarte diferite ca: "sunt ca marea adânca", "adânca durere", "adâncul gândurilor", "suferinte adânci", "adâncul cuprinzându-l", "moartea cea adânca", "adânc necunoscut" etc.

Atât spatiul cât si timpul capata în poezia eminesciana o puternica coloratura afectiva. Oricum, universul din poezia lui Eminescu are dimensiunile cele mai stranii. Când poetul este coplesit de starea de vid existential, când se simte în ipostaza de "suflet mort", atunci se configureaza sentimentul de spatiu gol, de neliniste provocata de trairea într-un desert dezordonat. Spatiul gol este întotdeauna angoasant, datorita starii de nesiguranta pe care o trezeste. De la "a pustiei si a noptii maretie" sau "sa învie în deserturi sir de visuri ce te mint", pâna la "nisipul din pustiuri""prin desert strabat salbatic mari familii beduine", "un leu pustiei rage turbarea lui fuginda", descifram o noua retea de imagini obsedante ce trimit spre spatiul gol, insecurizant. In acest spatiu psihologic, generator de anxietate, se înscrie si starea poetului traumatizat care îsi simte capul "pustiu cu furtune", vede "biserici pustie" si constata, în ultima instanta, sentimentul de abandonare în "chaosul uitarii", când se insinueaza dureros, în constiinta "o minte pustie nebuna". Insingurat, anxios, indiferent, alienat într-un asemenea spatiu gol, echivalent uneori cu starea de vid existential, poetul configureaza imaginea cosmohaosului din cele mai diverse unghiuri de vedere. In universul eminescian exista un microhaos si un macrohaos. Acesta poate fi absolut gol sau umplut cu ceva asa cum poate fi de asemenea un spatiu interior sau exterior. In aceasta noua retea de imagini exista un "chaos lumesc", ca si "ochi de visuri" în care "e un chaos". Macrohaosul este însa mult mai divers. In sfera lui gasim ale "haosului vai", al "norilor haos", "gânduri mari ca sori-n chaos", dar si ale "chaosului margini", la care se adauga sonorizarea spatiului nemarginit, deoarece exista "prin chaos o muzica de sfere".

Opusa desertului, haosului etc., natura este spatiul protector securizant. Zonele de repliere ale îndragostitilor din poezia lui Eminescu, ca si a gânditorilor ce mediteaza numai dincolo de "chaosul lumesc", sunt reprezentate de codru, padure, lac, luntrea retrasa pe apele unduitoare. Chemari de genul "hai în codru", "vino în codru" sunt elocvente. Spatiul imaginar ideal, realizat de Eminescu, presupune o fericita îmbinare între vegetaTia ocrotitoare a padurii si prezenta izvorului.

Vino-n codrul la izvorul
Care tremura pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

                             (Dorinta)

In acest spatiu protector oferit de "lacul codrilor albastru", scriitorul imagineaza ceremonialul sacru al iubirii. Intr-un spatiu mic, luntrea reprezinta locul replierii romantice totale.

Sa sarim în luntrea mica,
Ingânati de glas de ape,
Sisa scap din mâna cârma
Si lopetile sa-mi scape;

                             (Lacul)

Dar sa nu uitam faptul ca Eminescu este tipul poetului ce foloseste cele mai diverse pretexte pentru a filozofa asupra conditiei umane. De aceea spatializarea timpului, decuparea acestuia în clipe, referintele la un moment originar, fixarea în prezentul încremenit sau meditatia asupra viitorului nu fac decât sa fie subliniata cu si mai multa putere ipostaza omului ca un proiect spre moarte, asa cum îl concepea si Heidegger mult mai târziu.

In poezia lui Eminescu exista un timp istorico-biologic care curge mereu spre un epilog tragic, semnificat de moarte, de disparitie, de reintegrarea apolinica într-o veche matca originara.

In van cata-veti mândre simtiri în piept.
Toate trecura:
Viermele vremurilor roade-n noi.

                             (In van cata-veti)

Existena apare astfel ca o vesnica repetitie ("Ce este viitorul? Trecutul cel întors"). Sau, alta data, întâlnim acelasi enunt, când timpul apare masurat prin rezonanta lui afectiva.

Viitorul un trecut e, pe care-l vad întors.
Acelasi sir de patimi s-a tors si s-a retors.

                             (O, stinga-se a vietii)

Daca timpul calendaristic este o permanenta repetitie, rationamentul poetului duce spre concluzia ca acesta are o singura dimensiune, prezentul, în care se concentreaza toate celelalte fenomene ce par a fi înscrise într-o anumita devenire.

Patria vietii e numai prezentul
Clipa de fata numa-n ea suntem,
Suntem în adevar. – Iara trecutul
Si viitorul numai o gândire-s.

                             (Patria vietii e numai prezentul)

Nu se poate însa trece cu vederea faptul ca, în asemenea cazuri, excesul de conceptualizare scade valentele poetice ale textului eminescian.

Devenirea existentiala cu toate implicatiile ei afective nu se înscrie în universul eminescian printr-o singura dimensiune temporala. In opera sa exista un timp originar, fabulos, care este un timp gol ("La-nceput pe când fiinta nu era nici nefiinta / Pe când totul era lipsa de viata si vointa").

Peste acest timp originar, indecidabil, se sedimenteaza timpul biologic, ale carui cicluri duc la suprapunerea dintre devenire si eternitate compusa din secvente repetabile.

Cu mine zilele ti-adaogi
Cu ieri viata ta o scazi
Si ai cu toate acestea-n fata
De-a pururi ziua cea de azi.

                             (Cu mine zilele-ti adaogi)

Devenirea marcata de fenomene constante impune o alta retea specifica de imagini de genul "alte valuri", "acelasi vad", "alta toama, aceleasi frunze", "aceleasi sunt, desi mereu se schimba", "acelasi praf, aceeasi adâncime", "acelasi dascal", "aceleasi pareri", "aceleasi stele" etc.

Integrata în aceste dimensiuni spatio-temporale, "moartea e un caos, o mare de stele", iar viata apare si ea ca "o bolta de vise rebele", opusa mortii ce reprezinta "un secol cu sori înflorit".

Registrul liric al discursului poetic eminescian înregistreaza în cele mai multe cazuri o tonalitate grava, exprimata printr-un stil înalt. Insertia stilului polemic în creatia sa poetica, a ironiei dizolvante si a umorului gras nu ni se par compatibile cu specificitatea lirismului sau tragic, reflexiv, tipic meditatiei pe marginea conditiei umane. Când invectiva polemica releva faptul cotidian, enuntul poetic devine un pamflet cu alta adresa.

Armeanu-grec, lingau cu doua fete
Iti ad-aminte ce aveai în straita
Când pietre numara la voi în piete.

                             (Petri-natae)

Imaginea serafica a femeii iubite se transforma si ea în acest context într-un obiect degradat, situat într-o lume degradata. Efectul poetic este de asemenea sensibil atenuat.

Ce cocheta e copila, cu ce gratie ea îmbla?
Si ce stele zugraveste în nisip cu dulcea-i laba
O gaina virtuoasa, o gaina prea de treaba
Cu evlavie ea cata fire d-orz si coji de jimbla.

                             (Antropomorfism)

Umorul si ironia romantica nu reprezinta, dupa parerea noastra, zona forte a artei eminesciene. Dimpotriva, aici apare, de fiecare data, riscul caderii sale în antipoezie.

Fetele unui poet sunt însa multiple, ca si fetele timpului, privit într-o continua devenire. Si cum nu avem dreptul sa vorbim în numele eternitatii decât printr-o aproximatie, determinata din perspectiva prezentului, putem spune ca discursul poetic eminescian care se face auzit cu toata puterea în constiinta noastra, apartine unui poet liric de mare puritate, unui gânditor care iese din timpul sau prin meditatia grava asupra conditiei umane.

Supratextul eminescian însumeaza, de fapt, mai multe tipuri de enunturi literare. De la lirismul pur si punerea în scena a unor voci lirice pâna la scenariul cu o ampla miscare epica, proiectata pe un fundal liric, registrul poeziei lui Eminescu însumeaza cele mai variate modalitati.

Lipsit uneori de podoabe pâna la expresia ascetica, cu o mare forta de iradiere semantica, aforistic, luxuriant si coplesitor prin marea încarcatura afectiva a nucleelor lirice, discursul eminescian ni se pare astazi elocvent si durabil prin marea capacitate de esentializare a poetului, prin efectul de surdina aplicat retoricii romantice, atât de grandilocventa la poetii din prima etapa de cristalizare a acestui curent literar.

Privit din acest unghi de vedere, supratextul eminescian cuprinde elemente parnasiene, anunta muzicalitatea interioara a poeziei simboliste, vesteste explozia de revolta a operei lui Whitman, lasa sa se întrevada filonul artei cultivate de neoromanticii de mai târziu.

Esentializata, interiorizata., retorica romantica eminesciana releva astfel o voce lirica ce suna în modul cel mai firesc alaturi de aceea a lui Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé sau Leconte de Lisle.

Eminescu nu este, asadar, pentru noi, un romantic întârziat, ci un scriitor care a creat un discurs liric etern, un creator sincronizat cu marea literatura a epocii sale, un contemporan al tuturor timpurilor.

Prof. univ. dr. ROMUL MUNTEANU

<<(înapoi la Sinteze critice)
pagina principalabiografieoperamarturiiscrisoribibliografie