TITU MAIORESCU: Directia nouă, 1871

..................................................................................................

„Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum asa de putin format, încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului este d. Mihail Eminescu. De la d-sa cunoastem mai multe poezii publicate în Convorbiri literare, care toate au particularitătile arătate mai sus, însă au si farmecul limbagiului (semnul celor alesi), o conceptie înaltă si pe lângă aceste (lucru rar între ai nostri) iubirea si întelegerea artei antice.

Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, Lume ce gândea în basme si vorbea în poezii, O! te văd, te-aud, te cuget, tânără si dulce veste Dintr’un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alti zei.


"Venere, marmură caldă, ochiu de piatră ce scântee,
Brat molatic ca gândirea unui împărat poet,
Tu ai fost divinizarea frumusetei de femee,
A femeii, ce si astăzi tot frumoasă o revăd –"

astfel începe strania sa poezie Venere si Madonă."

..............................................................................................

„Ocazia la observări critice nu lipseste în aceste poezii. Venere si Madonă cuprinde o comparare confuză. Femeia a fost divinizată în Venera antică si apoi (de Rafael) în Madona. Tot asa poetul asupra unei fete «pală de o bolnavă betie», aruncă «vălul alb de poezie» si o divinizează. Însă Madona nu este o idealizare a Venerei, nici Venera antică o realitate brută pe lângă Madona modernă, si strofa:

O, cum Rafael creat-a,

prin care poetul rezumă încă o dată compararea, nu o lămureste mai bine, ci slăbeste poezia prin repetitie. Originală si plină de efect, însă prea calculată (recherchée, cum ar spune francezii) este tranzitia «Plângi copilă?...».

«Epigonii» cuprind o antiteză foarte exagerată. Pentru a arăta micimea epigonilor, se înaltă peste măsură poetii mai vechi, si lauda ditirambică a lui tichindeal d[e] e[xemplu] si a lui Heliade cu greu va putea încălzi cetitorii mai critici de astăzi.

Cea mai bună din cele trei poezii ale d-lui Eminescu ne pare a fi cea din urmă, Mortua est, un progres simtit în precizia limbagiului si în usurinta versificării.

Dar si aci, ca în celelalte, sunt greseli ce trebuiesc neapărat îndreptate.

Abuz de cuvântul pală, care poate n-ar trebui uzat de loc, uneori gândiri si expresii prea obisnuite, multe rime rele.

Nu întelegem, nu putem primi această negligentă a formei. Nepăsarea publicului român, care în aceeasi linie cu adevăratii poeti pune si pe Tăutu si pe Sion si pe tutti quanti, si pe de altă parte precipitarea întregii noastre activităti intelectuale, ce se vede produsă sub nelinistea unei amenintări statornice, explică, dar nu excuză greseala arătată.

Tocmai spre desteptarea publicului român din nepăsarea lui trebuie prezentate numai formele estetice cele mai curate, si în mijlocul agitărilor politice si sociale arta este anume chemată a ne da un liman de adăpost. Când miscarea altfel trecătoare a unei inimi pline de simtiri vrea să se întrupeze în forma poeziei, ea prin chiar aceasta intră într-o lume, unde timpul nu mai are înteles. Cea mai scumpă îngrijire pentru curătenia formei este atunci o datorie a poetului, ca astfel conceptia lui să rămână o mostenire neatinsă a generatiilor viitoare. Si care poet, în momentul adevăratului entuziasm, nu ar trebui să uite marginile actualitătii si, încălzit de raza unei încrederi adese iluzorie, nu si-ar înălta aspirarea spre o nemurire omenească?...".discursului liric

 

<<(înapoi la Sinteze critice)
pagina principalabiografieoperamarturiiscrisoribibliografie